5 august 2024. Credeam că voi fi din ce în ce mai bine, așa părea într-o vreme... Dar suferința mea nu contenește. Totul e atât de confuz, încât sunt momente în care nu găsesc puterea să Îi adresez cuvinte Lui Dumnezeu...sau momente în care îmi plec pe pat capul obosit și îngân doar un "Nu înțeleg... Facă-se voia Ta...". Ieri am citit din Ezechiel, capitolul 37, în care se vorbește despre o vale plină cu oase uscate, din care Dumnezeu a făcut oameni vii. Și spuneam: "Așa sunt eu, Doamne...". Așa mă simțeam, ca un morman de oase uscate, d.p.d.v. spiritual. Ultima încercare majoră prin care am trecut m-a frânt și m-a ucis parcă. Dacă mai cred, mai sper și mai iubesc e numai o minune sfântă. Când am trecut prin cancer, anul acesta (nu eu, ci o persoană foarte dragă mie...însă așa de mult am iubit-o, încât parcă am trecut și eu cu ea) a fost mult mai ușor. Atunci L-am simțit pe Dumnezeu așa de aproape... Dar acum e atâta confuzie... Atâtea întrebări fără răspuns... Și da, uneori chiar și tăcerea Lui. Deși știu că El e cu mine... Cântecul privighetorii din această poezie, independent de "ploi" sau de "sori" este o metaforă a Iubirii Lui Dumnezeu. Privighetoarea cântă prin orice am trece noi... La final, după conștientizarea acestei Iubiri, cântecul "inimii frânte" se unește cu cel al privighetorii și "dulceața" Lui Dumnezeu este recunoscută.